Linia Árpád (în limba maghiară Árpád-vonal) a reprezentat un ansamblu de lucrări de fortificații realizat în Carpații Orientali în perioada celui de al Doilea Război Mondial, în principal de către Ungaria horthystă. Scopul acestei linii a fost acela de a realiza apărarea Transcarpatiei și Transilvaniei de Nord, dinspre est. Linia, edificată în perioada 1940-1944 conform specificațiilor teoriei apărării flexibile a generalului Teofil Hárosy, a fost depășită în luna octombrie 1944 de către Armata Roșie. Numele ei a fost dat după cel al dinastiei arpadiene maghiare și s-a întins din pasul Ujok (actual situat în Ucraina) până în pasul Oituz din România. Astăzi, fostul ei traseu geografic este împărțit între Ucraina și România, alături de Slovacia și în mai mică măsură, de Polonia. În porțiunea nordică, aflată în zona munților Beșkizi și a Munților Maramureșului, linia principală a fost întărită în timpul războiului de două poziții fortificate avansate. Cea mai îndepărtată a fost Poziția Hunyadi (în limba maghiară Hunyadi-állás), care închidea drumurile care duceau spre versanții estici ai Beșkizilor și ai Munților Maramureșului, la intrarea în văi. Cea mai apropiată a fost Poziția Sfântul László (în limba maghiară Szent László-állás). Aceasta a fost gândită ca linie de repliere pentru închiderea direcțiilor de acces din Beșkizii estici și Munții Maramureșului, în zona graniței ungare a acelor timpuri, spre punctele de trecere ale Liniei Árpád. În spatele ei, în Ținutul Secuiesc, a fost gândită o poziție fortificată circulară.